Nimeni din restaurant nu mai mânca.
Nu mai vorbea.
Nu se mai mișca.
Toți priveau scrisoarea din mâinile lui Victor.
Cândva, Adrian Varga fusese mai mult decât un prieten pentru ei.
Era omul care îi scotea pe ceilalți din necazuri, chiar și atunci când propria lui viață se prăbușea.
Apoi, într-o noapte, a dispărut.
După accidentul de pe șosea.
După sânge.
După sirene.
După foc.
Și după aceea, toți au fost de acord asupra unui singur lucru:
să nu-i mai rostească niciodată numele.
Victor s-a așezat încet la loc.
Degetele îi striveau hârtia aproape până să o rupă.
— Nu e posibil… a șoptit el.
— Tata știa că vei spune asta, a răspuns fata liniștită.
Bărbatul a ridicat brusc privirea.
— Ce altceva mai era în scrisoare?
Ea și-a coborât ochii pentru o clipă.
De parcă își amintea fiecare cuvânt.
— A scris… că ai ascuns ceva. Și că atunci când va veni momentul, vei ști ce trebuie să faci.
La masa vecină, cineva a expirat nervos.
Victor și-a trecut mâna peste față.
Pentru că își amintea.
Acum zece ani.
Șoseaua pustie.
Motocicleta distrusă.
Asfaltul ud.
Și pe Adrian, abia respirând.
Înainte să închidă ochii, Adrian îl apucase de geacă și îi șoptise:
— Dacă mi se întâmplă ceva… nu-i lăsa să găsească asta.
Atunci Victor crezuse că delirul îl făcea să vorbească fără sens.
Dar acum…
Mâna lui s-a dus instinctiv spre buzunarul interior al vestei.
Locul pe care nu-l mai deschisese de ani.
A scos o cheie mică din metal.
Buzele fetei au tremurat.
— Deci există…
Acum toți priveau cheia ca pe ceva periculos.
— Ce deschide? a întrebat ea încet.
Victor a tăcut.
Pentru că adevărul era mai grav decât voia să accepte.
Adrian nu fusese un criminal.
Fugise.
Iar cu zece ani în urmă, cineva foarte puternic voia ca un anumit stick de memorie să dispară pentru totdeauna.
Un stick care conținea dovezi.
Și Adrian murise înainte să le poată preda.
Cel puțin asta crezuseră toți.
Victor a privit-o lung pe fată.
Semăna cu tatăl ei mai mult decât își imagina.
Aceiași ochi.
Aceeași încăpățânare.
Și același calm înaintea furtunii.
— N-ai idee în ce te-a implicat… a spus el răgușit.
— Nu mi-e frică.
Victor a zâmbit trist.
— Exact asta mă sperie cel mai tare.
Afară a tunat puternic.
Iar în parcare s-au aprins farurile unui SUV negru.
Și Victor a înțeles imediat:
îi găsiseră.
Înainte ca ei să fie pregătiți.