Bărbatul își acoperi gura cu mâna, încercând să nu izbucnească în plâns chiar acolo, în mijlocul străzii.
Atunci fetița băgă mâna în buzunar și scoase un lănțișor subțire de argint.
La capătul lui era o verighetă veche.
— Mama mi-a spus să vă dau și asta…
În clipa în care o văzu, bărbatul căzu în genunchi.
Era verigheta lui.
Verigheta pe care credea că o pierduse pentru totdeauna odată cu femeia pe care o jelise ani întregi.
Și atunci înțelese adevărul.
Femeia pe care o credea moartă era vie.
Iar în fața lui stătea propria lui fiică — copilul despre care nu știuse niciodată.
Fetița îl privea cu teamă și speranță în același timp.
Apoi întrebă încet, aproape șoptit:
— Sunteți… tatăl meu?
Bărbatul nu reuși să răspundă.
Doar o strânse puternic în brațe, ca și cum așteptase acel moment toată viața lui.