Soarele dogorea peste câmpurile uscate când un băiețel desculț a apărut în mijlocul drumului și s-a aruncat în fața unei camionete care trecea. Fața îi era plină de praf și lacrimi.
— Vă rog! Ajutați-o pe mama! Nu mai are mult!
Șoferul, un bărbat pe nume Andrei, a frânat brusc și a coborât. Copilul l-a tras de mână fără să explice nimic. Au alergat printre dealurile arse de căldură până la o groapă ascunsă între tufișuri.
O femeie era prinsă sub un morman de pământ și pietre. Doar umerii și chipul îi mai erau vizibile.
Fără să stea pe gânduri, Andrei a început să sape cu mâinile goale. Pământul uscat îi sfâșia pielea, dar continua. După câteva minute care au părut ore, femeia a fost eliberată.
Când ea și-a ridicat privirea, bărbatul a încremenit.
— Mara…? șopti el fără să înțeleagă de unde îi știa numele.
Ochii femeii s-au umplut de lacrimi.
— Te-ai întors…
Andrei simți cum îi fuge pământul de sub picioare.
— De unde mă cunoști?
Mara nu răspunse. Îi prinse încheietura cu o forță neașteptată.
— Cine este băiatul? întrebă el.
Copilul îl privea cu niște ochi care îi păreau ciudat de familiari.
— Poate că tu ar trebui să ne spui.
Andrei făcu un pas înapoi.
— N-am fost niciodată aici.
— Asta ai spus și atunci, murmura femeia.
— Atunci când?
Băiatul coborî privirea.
— Nu-ți amintești cabana de lângă lac?
Un fior rece îi străbătu trupul. Privi palmele zgâriate și observă niște cicatrici vechi pe care nu și le putea explica.
Mara se ridică încet. Praful îi cădea de pe haine.
— Nu ne-ai găsit astăzi. Doar ai ajuns din nou la noi.
În clipa aceea, o imagine îi fulgeră prin minte: o casă veche, o ușă încuiată și o noapte pe care nu reușea să și-o amintească până la capăt.
Băgă mâna în buzunar și simți un obiect rece. Scoase o cheie ruginită.
Copilul o privi fără să clipească.
— Deschide-o.
Andrei ridică ochii.
La marginea câmpului, unde cu câteva secunde înainte nu fusese nimic, se afla acum o ușă mare din lemn înnegrit.
Inima îi bătea nebunește.
Știa că dincolo de ea îl aștepta adevărul pe care fugise ani întregi să-l privească în față.
Și, pentru prima dată, nu mai putea să se întoarcă din drum.
Soarele dogorea peste câmpurile uscate când un băiețel desculț a apărut în mijlocul drumului și s-a aruncat în fața unei camionete care trecea. Fața îi era plină de praf și lacrimi.
— Vă rog! Ajutați-o pe mama! Nu mai are mult!
Șoferul, un bărbat pe nume Andrei, a frânat brusc și a coborât. Copilul l-a tras de mână fără să explice nimic. Au alergat printre dealurile arse de căldură până la o groapă ascunsă între tufișuri.
O femeie era prinsă sub un morman de pământ și pietre. Doar umerii și chipul îi mai erau vizibile.
Fără să stea pe gânduri, Andrei a început să sape cu mâinile goale. Pământul uscat îi sfâșia pielea, dar continua. După câteva minute care au părut ore, femeia a fost eliberată.
Când ea și-a ridicat privirea, bărbatul a încremenit.
— Mara…? șopti el fără să înțeleagă de unde îi știa numele.
Ochii femeii s-au umplut de lacrimi.
— Te-ai întors…
Andrei simți cum îi fuge pământul de sub picioare.
— De unde mă cunoști?
Mara nu răspunse. Îi prinse încheietura cu o forță neașteptată.
— Cine este băiatul? întrebă el.
Copilul îl privea cu niște ochi care îi păreau ciudat de familiari.
— Poate că tu ar trebui să ne spui.
Andrei făcu un pas înapoi.
— N-am fost niciodată aici.
— Asta ai spus și atunci, murmura femeia.
— Atunci când?
Băiatul coborî privirea.
— Nu-ți amintești cabana de lângă lac?
Un fior rece îi străbătu trupul. Privi palmele zgâriate și observă niște cicatrici vechi pe care nu și le putea explica.
Mara se ridică încet. Praful îi cădea de pe haine.
— Nu ne-ai găsit astăzi. Doar ai ajuns din nou la noi.
În clipa aceea, o imagine îi fulgeră prin minte: o casă veche, o ușă încuiată și o noapte pe care nu reușea să și-o amintească până la capăt.
Băgă mâna în buzunar și simți un obiect rece. Scoase o cheie ruginită.
Copilul o privi fără să clipească.
— Deschide-o.
Andrei ridică ochii.
La marginea câmpului, unde cu câteva secunde înainte nu fusese nimic, se afla acum o ușă mare din lemn înnegrit.
Inima îi bătea nebunește.
Știa că dincolo de ea îl aștepta adevărul pe care fugise ani întregi să-l privească în față.
Și, pentru prima dată, nu mai putea să se întoarcă din drum.