Cuvintele fetiței îi răsunau neîncetat în minte:
— Fiicele dumneavoastră vor fi bine.
A doua zi a încercat să se convingă că totul a fost o coincidență.
Dar ceva nu-i dădea pace.
De unde știa ea despre Maria și Ioana?
Nimeni din acel cartier nu le cunoștea povestea.
Nimeni.
Trei zile mai târziu, Victor a decis să o caute.
A străbătut centrul orașului cu mașina, oprindu-se în locurile unde o văzuse.
Nimic.
A întrebat vânzători, trecători, proprietari de magazine.
Până când o femeie în vârstă de la o brutărie mică a spus încet:
— Vorbiți despre Ana?
Victor a tresărit.
— O cunoașteți?
— Nu prea. Dar în fiecare seară doarme pe aici. Și mereu se roagă pentru alții.
În acea seară, Victor a așteptat.
Ore întregi.
Până când a văzut o siluetă mică apropiindu-se de brutărie.
Era ea.
Ana.
Stătea pe o bucată de carton și privea cerul.
Victor s-a apropiat încet.
— Te căutam.
Fetița a ridicat privirea și a zâmbit.
De parcă știa deja că va veni.
— Știam.
Victor a rămas fără cuvinte.
— Cum ai știut despre fiicele mele?
Ana a tăcut câteva secunde.
Apoi a răspuns simplu:
— Uneori oamenii au atâta durere în suflet, încât o poți vedea în ochii lor.
Victor a simțit un nod în gât.
Nimeni nu-i mai spusese ceva atât de adevărat.
În acel moment telefonul lui a început să sune.
Era Elena.
Soția lui.
Vocea ei tremura.
— Victor… trebuie să vii imediat acasă!
Inima i s-a oprit pentru o clipă.
— Ce s-a întâmplat?!
La celălalt capăt al firului s-a auzit un plâns.
Dar nu era un plâns de disperare.
Era un plâns de bucurie.
— Maria… și Ioana…
Elena abia putea vorbi.
— Tocmai au făcut ceva ce nu au mai făcut de ani întregi…
Victor a încremenit.
A privit-o pe Ana.
Fetița îl privea liniștită.
Ca și cum știa deja răspunsul.
— Ce au făcut? — a șoptit el.
Și exact atunci apelul s-a întrerupt.
Continua…
Ce credeți că au făcut Maria și Ioana? Dacă ați fi fost în locul lui Victor, ați fi crezut că totul este doar o coincidență?