L-am sunat pe Andrei.
— Le-ai văzut? — am întrebat. — După incendiu?
A tăcut prea mult.
— Sicriele erau închise…
— Cine a decis asta?
Tăcere.
Am înțeles: știa mai mult.
A doua zi am mers la administrația cimitirului. O femeie în vârstă a căutat documentele, apoi s-a încruntat.
— Certificatul final… lipsește.
— Ce înseamnă?
Nu a răspuns. Și asta a fost suficient.
Am găsit apoi un fost angajat al firmei funerare. Trăia lângă râu. Bătrân. Speriat.
Când m-a văzut, a șoptit:
— Știam că o să veniți.
Mi-a spus că trupurile nu au fost niciodată aduse. Doar sicrie sigilate și ordine clare: fără întrebări.
Apoi bona, Irina, venise la el. Plângând. Spunând că fetele sunt vii.
Înainte să dispară, mi-a lăsat o scrisoare:
„Am crezut că Andrei le protejează de tine. Mi s-a spus că ești instabilă. Că va fi un proces. Nu știam că tu crezi că au murit. Le-au dus la școala Sfânta Maria.”
Școala era într-un alt oraș, în spatele unei păduri de pini.
Am ajuns acolo.
Copiii au ieșit în curte.
Și atunci am văzut.
Ghiozdanul roz.
Împletitura.
— Elena… Daria…
Am alergat spre poartă.
— Sunt fetele mele!
Una dintre ele s-a întors.
Elena.
M-a privit… ca și cum își amintea un vis.
Apoi a strigat:
— Mama!
În acel moment a apărut Irina. Le-a luat și a fugit cu ele înăuntru.
În spatele meu s-a oprit o mașină.
Andrei a coborât.
— Maria… nu trebuia să vii.
M-am întors spre el.
— Ai îngropat sicrie goale?
Și-a acoperit fața.
Și a răspuns fără cuvinte.
Partea 3. Adevărul care nu a putut fi îngropat
Poliția a venit repede.
Și părinții lui Andrei.
Eleganți. Reci. Siguri că pot controla totul.
Mama lui a spus:
— Maria este instabilă. Își imaginează lucruri.
Dar eu aveam dovezi.
— Spune-le, — i-am spus lui Andrei.
A cedat.
— Am semnat niște acte… Mi-au spus că Maria e periculoasă. Că e temporar…
— Temporar? — am râs printre lacrimi. — M-ai lăsat doi ani să plâng la un mormânt gol.
Mama lui a spus rece:
— Le-am salvat.
Polițistul a întrebat:
— De cine?
Ea s-a uitat la mine.
— De ea.
A fost suficient.
Ușa școlii s-a deschis.
Elena și Daria au ieșit.
M-am prăbușit în genunchi.
— Fetele mele…
Daria a început să plângă.
— Mami?
— Da… sunt aici…
Elena s-a apropiat și mi-a atins fața.
— Te-ai întors?
Am șoptit:
— Nu… nu am plecat niciodată.
Adevărul a ieșit la lumină: incendiu înscenat, acte false, identități schimbate. Totul pentru a mă elimina din viața lor.
După luni de procese, fetele au venit acasă.
Nu mai erau la fel.
Elena nu mai iubea gemul de căpșuni.
Daria se temea de uși încuiate.
Uneori îmi spuneau „mamă”. Alteori „Maria”.
Am avut răbdare.
Într-o zi, Daria a întrebat:
— Noi chiar am fost moarte?
Am spus:
— Nu. Doar oamenii au scris o minciună. Dar dragostea nu poate fi ștearsă.
După un an, am revenit la cimitir.
Nu mai era mormântul.
Doar o bancă.
Pe ea scria:
„Elena și Daria nu au fost niciodată aici. Dar au fost mereu iubite.”
Băiețelul era acolo.
Elena i-a spus:
— Mulțumesc că ai spus adevărul.
Am stat pe bancă, ținându-le de mâini.
Calde.
Vii.
Reale.
— Ne-am întors, mami, — au spus ele.
Am zâmbit printre lacrimi.
— Nu, iubitele mele… nu ați plecat niciodată.
Tu ce ai face în locul Mariei? Ai putea să-l ierți pe Andrei sau l-ai scoate definitiv din viața ta?